Bacalaureatul lui Mungiu este un examen trecut cu succes. Nu stiu daca merita sau nu premiul pentru regie la Canes, nu am vazut celelalte filme din competitie, dar cred ca e cel mai bun film romanesc al ultimilor ani. Mergeti sa-l vedeti pentru ca merita. Spun asta pentru ca este un film bine scris, bine facut si bine jucat. Dar sa le luam pe rand:
Imaginea – foarte buna – felicitari Tudor Vladimir Panduru, daca nu ma insel, la primul film important. Misiune indeplinita cu succes. Curat, concret, fara artificii inutile, in folosul povestii. Cadrele de doi, deja traditionale, lungi dar deloc plictisitoare.
Scenariul – pe cat de simplu pe atat de complicat. Bine scris, povestea bine condusa, invaluitor, creaza tensiune in mod gradual, un final ce mie mi s-a parut ok, nu ma asteptam la altceva chiar daca multe probleme sunt lasate in aer, insa am de facut cateva remarci:
– actiunea se petrece intr-un orasel mic, intamplator il cunosc foarte bine. Eroul principal e medic si are cam 50 de ani. Ei, in aceste conditii e imposibil sa locuiasca intr-un bloc dintr-un cartier ca cel din film. Mai mult de cat atat, apartamentul acestor oameni nu poate sa arate ca cel din film niciodata. Dar niciodata. Acela este apartamentul unor pensionari. Asta poate fi o problema de scenografie insa imi vine greu sa cred ca regizorul nu si-a dat seama de aceasta nepotrivire. Inseamna ca si-a asumat-o si ca vrea sa exprime ceva. Dar, ce? Casnicia esuata a parintilor? Poate.
– intr-un oras atat de mic nu poti fi medic, sa ai o amanta si sa nu afle nimeni. Poti eventual sa fi ultimul care afla ca ai o amanta, daca intelegeti ce vreau sa spun. Deci…greu de inghitit.
– O alta problema legata de data aceasta de costume: Magda, sotia, dupa cum arata si cum se imbraca nu e bibliotecara. Mesajul trimis prin vestimentatia ei este ca aspiratiile sale sunt altele.
– atacul suferit de Eliza e cam fortat la acea ora (7:50) si in acel loc, si asta doar ca sa justifice vorbele tatalui de mai tarziu referitor la ce se poate intampla „ziua in amiaza mare”.
– tensiunea, desi creata din poveste, este accentuata, oarecum artificial prin cateva chichite regizorale nerezolvate pana in final, dar care, culmea, nu deranjaza, sunt ok, nu m-am simtit pacalit. Ma refer aici la piatra din geam, cainele, parbrizul etc.
– n-am inteles ce faceau politistii, atat de multi, pe sub telescaun. Parca erau pusi cu mana, nu prea dadea bine.
Actorii – in general buni. Unii foarte buni: o surpriza foarte placuta Petre Ciubotaru – admirabil, pacat ca e un pic prea batran pentru personajul sau, altfel, foarte bun – felicitari. Adrian Titieni – foarte bun, ca de obicei. Lia Bugnar – foarte buna – poate putin prea afectata la inceput, poate datorita starii de sanatate a personajului. Maria Dragus – n-a fos rau, dar parca putin cam rigida, ma rog, e doar parerea mea. Vlad Ivanov – bun, ca de obicei. Inca o surpriza placuta: Rares Andrici (Marius) – bravo, i-a facut fata cu succes Dl-ui Titieni. Deasemenea o surpriza placuta: Malina Manovici (Sandra) – foarte bine.
Un lucru demn de apreciat – limbajul nu face exces de trivialitati ca in alte filme romanesti din ultimul timp. Nu lipsesc cu desavarsire dar nu deranjeaza.
Dialogurile – in general bune, mare parte din ele firesti, naturale, rostite corect, insa eu am o mica problema cu modul de adresare – pare putin artificial sa-i spui interlocutorului pe nume la fiecare replica. Suna cam nepotrivit.
Sunetul – foarte bine lucrat, cu atentie la detali, bine pe planul secund, pe ambianta, asigurand o atmosfera generala foarte buna, in folosul povestii si a filmului in general.
In concluzie un film bun la care nu m-am plictisit si pe care imi doresc sa il revad.