In acest film brutal si provocator din genul „intruziune in casa” — gen cu radacini in unele dintre creatiile lui D.W. Griffith si care astazi este reprezentat de pelicule precum “Portocala mecanica” (1971), “Amenintarea” (1971) si “Panic Room” (2002) -, Michael Haneke isi impinge spectatorii pana la limita, fortandu-i sa priveasca in fata lipsa de logica a violentei nemotivate si propria lor fascinatie fata de imaginile ei cinematografice.

O familie instarita pleaca in concediu la casa de vacanta de pe malul unui lac. La scurt timp dupa ce sosesc, un tanar decent, cu o fata rotunda (Frank Giering), le bate la usa, rugandu-i politicos sa-i imprumute un ou. I se alatura imediat un alt tanar, mai subtire si mai stilat (Arno Frisch, starul filmului anterior al lui Haneke, la fel de derutantul “Benny’s Video” [1992]). Inselata de aparenta cuviincioasa a celor doi si de afirmatiile lor ca ar fi prieteni ai familiei vecine, Anna, sotia Susanne Lothar), le da voie in casa. Odata intrati, cei doi il fac inofensiv pe sot (Ulrich Mae), o silesc pe Anna sa se dezbrace si il impusca pe fiul lor (Stefan Clapczynski). In timp ce adolescentii sadici joaca jocuri nu tocmai placute cu victimele lor – toate sfarsite tragic, regizorul joaca si el jocurile lui cu publicul: la un moment dat, dupa ce Anna reuseste sa-l ucida pe unul dintre agresori, Haneke intrerupe povestea, permitand prietenului acestuia sa „dea filmul inapoi”, salvandu-si astfel partenerul. Nu-i un sfarsit fericit— tot ce ramane sunt cateva intrebari nelinistitoare si sentimentul inevitabilitatii unor violente viitoare.

“Funny Games” e o demonstratie feroce de putere sentimentele spectatorului sint necontenit manipulate incit mila si speranta, resimtite necontenit in apropierea victimelor de pe ecran, ramin in viata pe toata durata filmului; pe de alta parte, intr-o masura mai mica, filmul este bivalent, el subliniaza si placerea de a urmari barbariile savirsite de tinerii din film – prezentate cu multa politete, totusi! Prin tensiunea existenta intre cele doua laturi, filmul isi edifica discursul critic la adresa cinematografiei, unde accentul cade pe pozitia pe care aceasta i-o rezerva spectatorului. Pina la urma, in jocul plin de capcane pe care cinematografia il pune la cale, singura victima reala devine chiar spectatorul. Intrebarea fireasca la care filmul ajunge, care poate fi si punctul de intersectie a celor trei teme majore din “Funny Games”, ar fi aceasta: spectatorul este in Realitate, personajele sint in Fictiune, de ce spectatorului ii pasa de personaje?