Olive, in varsta de sapte ani, are o singura dorinta: sa castige concursul de frumusete Little Miss Sunshine. Insotita de familia ei disfunctionala, Olive porneste intr-o calatorie plina de aventuri spre California. Tatal, Richard, incearca disperat sa-si vanda programul „Calea spre succes in 9 pasi”. Mama, Sheryl (Toni Collette), incearca sa puna sub tacere problemele fratelui ei, specialist suicidar in opera lui Proust, de-abia iesit din spital dupa ce a fost concediat de amantul sau.

In stilul melodramelor de familie, filmul regizat de Jonathan Dayton si Valerie Faris aduce un aer proaspat formulei consacrate, adunand la un loc rude de sange pe o perioada suficienta pentru acumularea stresului, adaugand ghinioane si urmarind cum renaste afectiunea. In aceasta morisca sigur ca dezastrele se aduna, punand mereu la incercare unitatea familiei, insa natura doar un pic exagerata a inventiei scenaristului Michael Arndt transforma absurditatea acestei familii in oameni in carne si oase cu toate ca, initial, ar putea parea personaje de desene animate.

0 familie numeroasa formata din sase membri, ce include specialistul numarul unu al tarii in Proust, in convalescenta dupa o tentativa ratata de suicid, aflat la limita de jos din punct de vedere profesional si personal (Steve Carell); un bunic dependent de heroina, slobod la gura si afectuos (Alan Arkin); un adolescent deprimat care alege voluntar mutenia ca tehnica de purificare in evolutia lui spre maturitate (Paul Dana) o fetita care porneste la drum pentru a participa la un concurs de frumusete (calatoria fiind centrul fimului) desi este opusul oricarui standard pe care ni l-am putea inchipui de frumusete si talent (Abigail Breslin); un ratat uimitor de optimist, care tine prelegeri despre motivatie, aflat la marginea falimentului (Greg Kinnear); si o mama cu slujba, care nu are nici cea mai vaga idee cum sa-i vindece pe toti acesti oameni raniti si confuzi din jurul ei (Toni Collette).

Privit ca o revenire a cinematografiei independente, “Fiecare se crede normal” reuseste, de asemenea, sa insaileze mici intamplari, care sunt deliberat ciudate, excentrice si tulburatoare, prin faptul ca depasesc ceea ce vedem, in mod obisnuit, pe ecran. Un film care trebuie vazut, dar si o privire fugara asupra unei calatorii care este mai rea, dar si mai buna, decat orice calatorie facuta vreodata, “Fiecare se crede normal” este un triumf datorat unui scenariu inteligent